Eu simt că oricând aş lua în mâini singurele două fotografii pe care le am cu mine de pe vremea când eram copil în fasa aş putea să fiu iarăşi în pătuţul din surcele care acum zace prăfuit în pod, ori, cu suzeta agăţată cu un ac de bluziţă.
Nu îmi amintesc să fi auzit paşi grăbiţi în jurul patului meu şi nu îmi revine pe limba gustul metalic al propriului sânge cu care era sa ma înec pe când aveam doar două luni, şi nici nu îmi amintesc să fi auzit pocnitori răsunând afară când ceasul a arătat ora doisprezece, primul revelion din viaţa mea, revelion pe care l-am petrecut pe patul de spital.
Îmi amintesc de ziua în care Ada a venit fugind spre casa unchiului meu spunând că a murit matuşa Stela, cea care a avut grijă de mine împreuna cu bunica pe când eram abia un pumn de om. Îmi amintesc că mai devreme în acea zi am smuls toate florile din parcul bunicii mele şi i le-am adus. Am umezit prosopul şi i l-am pus iarăşi pe frunte. Ultimele ei cuvinte adresate mie au fost: „Nu trebuia să aduci toate florile, şi noi avem flori in parc.”. Îmi amintesc de bucatarioara mică din spatele casei, căruia noi îi spuneam ‚sobiţă’, în care iarna era imposibil de cald şi mirosea a nimic altceva decât a jumaruţe făcute din piept de pui. Cât de mult am putut să o iubesc ...
Îmi amintesc mereu mă punea la masa, şi îmi amintesc de acea zi în care intrând în bucataria mare am văzut-o, ii dădea uneia dintre nepoatele ei in carti de Tarot. Pe mine m-au rugat să ies afară. Îmi amintesc de cum lumina se răsfrângea în bucatarie, lumina de-un portocalie aprins a apusului se strecură prin găoacele perdelei. Îmi amintesc cum mirosea afara, simţeam asfixiindu-mă sfârştiul de vară...
Amintirile care mi-au rămas sunt paşnice, îmi amintesc mirosul fiecărui moment şi culoarea ce predomina. Câteodată mama îmi mângâie creţtetul şi zice „Biata copilă, prin câte a trecut.” ... dar eu nu îmi amintesc şi din ceea ce îmi amintesc, nu caut ca cineva să răscumpere tot răul pe care l-am întâmpinat. Cei ce mi-au greşit, i-am uitat, am ales să uit. Cei ce m-au nedreptăţit, i-am uitat, am ales să uit. Eu privesc înainte, în stânga şi în dreapta ca să văd dacă mi s-a alăturat ori m-a părăsit cineva, dar înapoi nu am să privesc, nu pentru a căuta vinovaţi, nu pentru a retrăii din nou ceva ce m-ar umple de venin din nou.
Am avut destul timp, pentru prea mult timp în duh cel mai puternic anestezic al conştiinţei, deci, nu, mulţumesc. Sunt foarte fericită în starea aceasta, e mult mai uşor să ierţi şi să uiţi...
În schimb îmi amintesc de zilele în care fugeam pe câmpul din faţa casei după Cărăbuşi de Mai...
Îmi amintesc de zilele ploioase pe când împreună cu baietii fugăream fetele, ameninţându-le cu râme.
Amuzamentul cel mai uşor obţinut în curtea unei şcolii la sat.
Regret că nu mai trebuie să împart o caisă la şase persoane după un meci de fotbal şi detest că nu mai miros a cauciuc ars în nopţile de vară, că nu mai dăm foc la vreo roată de tractor găsită la gunoi, că nu mai stăm în jurul unui foc glumind şi povestind, că nu mai am ocazia să râd când vreunul din ei se aşează pe unul din prietenii mei imaginari.
(Fragment din "Cronicile din Otilia")
No comments:
Post a Comment